Adevărul despre „revoluţiile” arabe şi războiul din Libia

Posted in Fără categorie on 13 Martie 2013 by Zob

Adevărul despre „revoluţiile” arabe şi războiul din Libia

 

 

Anul 2011 a început cu un val de revolte populare ce a trecut prin mai multe ţări arabe din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, evenimente similare cu cele din 1989 din Europa de est şi cu revolutiile portocalii din spaţiul ex-sovietic.

Aparent desfăşurarea evenimentelor a fost spontană, însă nu a durat mult până când implicarea externă a ieşit la iveală. Adevăraţii autori şi regizorii acestui spectacol au fost revelaţi atunci când „valul revoluţionar” a ajuns în Libia unde „rebeliunea” a trebuit să fie susţinută armat de către mai multe tări ale NATO. Timp de câteva săptămâni întreaga comunitate internaţională a asistat cu respiraţia tăiată la evoluţiile violente din această ţară timp în care mass media internaţională încerca să ne convingă că Ghaddafi este un tiran nemilos şi însetat de sânge. Să vedem însă cum arată dictatura libiană.

 

Fostul ambasadorul rus în Libia, Vladimir Chamov, întrebat într-un interviu dacă Ghaddafi şi-a asuprit cetăţenii, a spus: „Despre ce opresiune vorbesti? Libienilor li se acordă credite fără dobândă pe o periodă de douăzeci de ani pentru construcţia casele lor, un litru de benzina costă aproximativ 10 centi, produsele alimentare costă mai nimic, iar un Jeep sud-coreean Kia putea fi cumpărat pentru doar 7500 de dolari…. Această ţară nu mai există acum.”

 

Ce alte date şi cifre ştim despre Libia şi liderul ei?

PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.

Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte 1.000 de dolari pe an.

Şomerii primesc 730 de dolari lunar.

Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.

Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.

Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor (finantare cu dobinda redusa) de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.

Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000 de dolari.

Impozitele şi taxele majore sunt interzise.

Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.

Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.

Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice pentru produsele alimentare de bază.

Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele cazuri se pedepseşte cu detenţia.

Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.

Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.

Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia electrică.

Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.

Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt date fără dobândă.

Sunt interzise speculaţiile imobiliare.

În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină statul libian achită 50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.

Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14 dolari.

(Sursa acestor date este un site de limba rusă; traducerea engleză a textului). O confirmare a unora dintre aceste date poate fi gasită aici)

 

Să presupunem totuşi că intervenţia militară ar fi fost justificată…

Atunci de ce s-a intervenit militar doar în Libia? Conform mass media în aceeasi regiune exista o multime de alte ţări în care „dictatori sângeroşi” omoară „populaţia paşnica şi neînarmată”. Şi totuşi NATO, SUA, Franta sau Marea Britanie n u se duc acolo pentru „a face dreptate” şi a „restaura democraţia”. De ce a fost aleasă această ţară în mod special? De ce este „democraţia occidentală” atât de obsedată de ideea eliminarii lui Ghaddafi şi de distrugere a Libiei, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din Africa, printr-un scenariu similar cu cel din Irak? Şi cum se explică faptul că „rebelii” susţinuţi de SUA, Franţa, Marea Britanie şi de către alte ţări NATO colaborează cu luptători Al Qaeda, după cum a relatat mass media internaţionala? Această ciudăţenie a susţinerii unor terorişti de către americani a trecut rapid în uitare, fiind acoperită mediatic de asasinarea lui Osama bin Laden, presupusul lider al fantomaticei grupări teroriste mondiale, o altă poveste de adormit copii menită să refacă imaginea şifonata a SUA.

 

La ora actuală exista două versiuni de a ascunde adevăratul motiv pentru intervenţia în Libia: una oficială – protejarea drepturilor omului şi cea neoficială – furtul petrolului libian. Ambele sunt piste false. În realitate scopul actiunilor militare din Libia nu este protejarea civililor de Ghaddafi, ci protejarea intereselor sistemului bancar internaţional, obţinerea controlului asupra puţurilor de petrol libiene fiind doar un mijloc de anihilare a puterii liderului libian. Aceasta este parerea lui German Sterligov un antreprenor şi activist social rus, al doilea milionar oficial al Rusiei de după caderea URSS, care din 2005 a renunţat la „binefacerile civilizaţiei” şi s-a mutat cu familia într-o pădure din Siberia.

 

Criza financiară mondială, care încă influenţează economia planetei, a făcut mai multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a încercat să refacă planurile generalului De Gaulle – de a refuza bancnotele de hartie şi de a începe să utilizeze din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest lucru ar duce la distrugerea coruptului sistem bancar actual. Desigur, mafia bancară sionistă nu l-a putut ierta pentru asta …

 

(În 1965 Charles de Gaulle a tinut un discurs în care cerea, printre altele, întoarcerea la aur ca etalon monetar vezi http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965. În acelasi an (dolarul şi alte monede naţionale încă aveau acoperire în aur) Franta a reuşit să convertească în aur 150 de milioane de dolari şi ceruse Rezervei Federale Americane convertirea a încă 150 de milioane. Exemplul francez a fost urmat de Spania lui Franco. Ambele personaje politice au părăsit la scurt timp după aceea prim planul scenei politice, unii istorici considerând că aceste evenimente ar avea legatură cu „atacul” lor asupra dolarului. În 1971 la ordinul mafiei bancare a Rezervei Federale aflate sub controlul clanului Rothschild, Nixon a decretat că SUA încetează unilateral convertirea dolarilor în aur şi renunţă definitiv la etalonul-aur.)

 

O serie de ţări au început discuţii despre realizarea tranzacţiilor comerciale interstatale în aur. China a anunţat emiterea unor yuani de aur şi mai multe ţări asiatice şi africane au discutat, de asemenea, posibilitatea revenirii la standardul de aur. Muammar Ghaddafi a devenit principalul iniţiator al ideii de a renunţa la dolari şi euro. El a cerut lumii arabe şi africane să înceapă utilizarea unei monede noi – dinarul de aur. El a sugerat şi realizarea unui stat african unit, având o populaţie de 200 de milioane de oameni ce vor folosi această monedă.

 

Ideea unei monede unice din aur şi a unirii ţărilor africane într-un singur stat federativ puternic a fost foarte bine primită de către mai multe ţări arabe şi de către aproape toate ţările africane. Singurii oponenţi au fost Republica Africa de Sud şi şeful Ligii Statelor Arabe. Dacă realizarea Uniunii Africane şi adoptarea unei monezi unice au fost pe placul francmasoneriei mondiale nu acelaşi lucru se poate spune şi despre renunţarea la dolar şi euro în favoarea dinarului de aur. Această iniţiativă a Libiei a fost foarte criticată de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Potrivit unui discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozi: „libienii ameninţa securitatea financiară a omenirii”. Numeroasele critici la adresa liderului libian nu au dat nici un rezultat: Ghaddafi a făcut în continuare paşii care au dus la crearea Africii Unite şi a continuat demersurile în direcţia trecerii la standardul monetar din aur.

 

În cele ce urmează redăm un fragment dintr-un interviu cu German Sterligov, creatorul „Bursei aurului” din Moscova, în cadrul unei emisiuni a postului rusesc „Dojd”:

 

 

Olga Pispanen: Şi apoi a venit condamnarea Libiei…

 

GS: O să-ţi spun ce evenimente au dus la acest lucru. În 2002 prim-ministrul malaezian Muhammad împreună cu Muammar Ghaddafi au propus lansarea unui dinar de aur. La început această idee a fost aprobată de către Irak, Sudan, Bruney şi Indonezia, iar în anul următor Emiratele Arabe Unite şi alte ţări au aderat la aceasta iniţiativă. Ei au inceput sa lucreze la această idee, au existat şedinţe ale miniştrilor de finanţe din aceste ţări, la care a început să prindă viaţă proiectul de a refuza tranzacţiile comerciale în dolari şi euro în favoarea folosirii dinarului de aur. A existat un proiect pilot în care monede de aur au fost bătute şi au început să fie folosit în Malaezia, Indonezia şi Iran. Ele au fost folosite în magazine obişnuite şi chiar şi acum pot fi folosite acolo, la fel ca orice altă monedă.

 

OP: Ai cumva un dinar de aur la tine?

 

GS: Nu am dinari, dar am „goldeni”, pentru că fiecare ţară ar trebui să adopte propriul tip de monede de aur, iar noi le-am numit „goldeni”.

 

OP: De ce se numeşte aşa? Nu suna prea ruseşte.

 

GS: „Golden” înseamnă „făcut din aur” în limba engleză. Înainte de aceasta, în Rusia, am avut „guldeni” şi „zloti”. Le-am făcut la monetaria rusă „Gosznak”. Am sugerat Libiei să folosească moneda noastră, dar au considerat că e prea mare, cântăreşte 1 uncie.

 

Dmitri Kaznin: Cum anume sugeraţi sa fie folosite aceste monede?

 

GS: Au existat discuţii pentru o lungă perioadă de timp între oamenii de afaceri ruşi şi arabi, care au fost găzduite de către Nadejda Azarenkova şi de firma de avocatura a lui Artur Airapetov, la care sunt şi eu co-proprietar. S-a ajuns la o situaţie similară cu cea dintre Stalin şi Hitler: Stalin era deja pregătit pentru agresiunea lui Hitler şi a plasat trupele sale la frontieră, dar Hitler dintr-un singur atac a distrus totul. Acelaşi lucru a făcut şi societatea occidentală. Asta este opinia mea: Muammar Ghaddafi era gata să declare respingerea folosirii dolarului şi a monedei euro în tranzacţii, însă a fost oprit de către sistemul bancar internaţional. Conturile sale internaţionale au fost blocate sub falsul motiv al „încălcării drepturilor omului”.

 

OP: Conturile au fost blocate după anunţul că el a început să tragă în civili.

 

GS: Da, dar asta se întâmplă în toate ţările. Uitaţi-vă în jur – o mulţime de civili sunt ucişi în ţări precum Yemen şi nimeni nu le blochează conturile bancare. Intotdeauna se pot găsi justificări unor acţiuni, în acest caz uciderea de oameni a servit doar ca un pretext.

 

Însă motivul real al actiunii este efectul psihologic al ideii lui Ghaddafi (unul dintre principalii lideri musulmani), de a începe utilizarea dinarilor de aur, care a fost efectiv uimitor, a fost chiar mai periculos decât ideea în sine. De exemplu, există un stat malayezian numit Kelantana, care utilizează numai monede de aur, dar nu prea dă bătăi de cap liderilor globalisti.

 

Şi iată ca apare Ghaddafi, care sugerează ca toată lumea să respingă sistemul bancar internaţional şi să se elibereze de sclavia sistemului american al Federal Reserve Bank. Un număr mare de ţări l-ar urma în această acţiune. Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, Ghaddafi a militat pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de aceea revoluţiile au început acolo şi CIA a intervenit pentru a distruge planurile cu privire la ieşirea din sistemul bancar internaţional. Apropo, acest sistem mafiot international afectează de asemenea într-o mare măsură economia Rusiei. Trecerea de la utilizarea baniilor de hârtie la monede de aur – aceasta este ieşirea din criză şi din sclavia financiară.

 

OP : German, explica te rog… Cred că nu avem atât de mult aur câte bancnote de hârtie există.

 

GS: Desigur. Noi aproape că nu avem aur, doar hârtii fără valoare…

 

OP … Aceasta înseamnă că dacă Muammar Ghaddafi va renunţa la sistemul bancar actual şi va începe să facă comerţ doar în aur, el va putea face schimburi comerciale doar cu ţările care au aur.

 

GS: Ţi-am spus despre începutul acestui proiect în anul 2002 pentru a explica faptul că un mare număr mare de ţări de la Indonezia la Irak s-au pregătit timp de 8 ani pentru asta.

 

OP: Dar nu au participat şi America, Franţa, Germania sau chiar Rusia…

 

GS: Desigur. Acestea sunt ţări mari, foarte populate, care produc multe bunuri. Nu mă refer la computere sau alte gadget-uri, ci la lucruri de care avem nevoie pentru viata de zi cu zi: produse alimentare, petrol şi aşa mai departe. Apropo de Rusia, vă rog să reţineţi la cine a apelat Ghaddafi înainte să îi fie aruncate bombe în cap. El a apelat la China, India şi Rusia – aceste ţări care ar putea fi gata oricând pentru a începe utilizarea monedelor de aur. În special China, care a anunţat că va emite yuani de aur în curând.

 

Şi notaţi care este primul lucru pe care l-au facut atât de lăudaţii „rebeli” din Libia . Ei nu creat un nou guvern – nimeni nu a auzit despre ideile lor politice. În schimb au deschis o Banca Centrală în Bengazi, care ar fi trebui să înlocuiască banca lui Ghaddafi. Acest lucru înseamnă că ei nu sunt împotriva politicii lui Muammar Ghaddafi sau a guvernării sale. Ci că ei vor să schimbe sistemul său financiar.

 

 

OP: Oricum, după cum am înţeles, doar ţările pe care le-ai numit sunt capabile de schimburi comerciale cu monede de aur. Numai 12 ţări. Doar ele vor fi capabile să facă comerţ unele cu altele…

 

GS: Crede-mă, nu este un număr mic. O să existe o reacţie în lanţ, pentru că toată lumea s-a săturat să fie sclavul Rezervei Federale americane şi a şefului ei Bernanke. Pentru ca Bernanke tipăreşte bani pe bandă rulantă şi îi da sub formă de ajutor băncilor din Statelor Unite ale Americii. Dacă Muammar Ghaddafi ar fi găsit timp pentru a lansa monedele de aur înainte de începerea războiului, nu numai ţările musulmane l-ar fi urmat. Ar fi fost multe ţări, poate inclusiv Germania. Orice ţară din lume care nu vrea să fie un sclav al lui Bernanke vrea să facă comerţ contra aur.

 

OP: Nu îţi este frică?

 

GS: Draga mea, eu deja trăiesc într-o pădure sălbatică.

 

****************************

 

Conform unei istorii a familiei Rothschild toate băncile naţionale din lume sunt controlate de către elita bancară mondială (evident la BNR principalul agent Rotschild este Mugur Isărescu despre care am mai scris). În 2001 pe tot globul mai erau doar 7 ţări care a căror bancă naţională nu era controlată de către sataniştii clanului bancar Rothschild: Afganistan, Irak, Iran, Coreea de Nord, Sudan, Cuba şi Libia. Generalul Westley Clark declara recent că planul ocupării unora dintre aceste ţări era pregătit înca din 2001:

 

 

Afganistanul a fost ocupat începând din noiembrie 2001, iar războiul din Irak a început imediat după ce în 2002 Saddam Hussein a intentionat să vândă petrolul în euro, în cadrul programului petrol contra hrana. Cuba şi Coreea de Nord au fost aproape complet izolate şi se zbat într-o cruntă săracie; este puţin probabil să mai poată deranja cu ceva bogătaşii planetei. Sudanul este de mai mulţi ani scena unui război intern. În 2006 Iranul a înfiinţat Bursa Iraniana de petrol, iar după un an a renunţat la tranzacţiile în dolari adoptând în loc schimburile comerciale în euro şi yeni, ameninţând astfel statutul de moneda internatională a dolarului. Ca urmare a acestei măsuri SUA şi Israelul au lansat ameninţari războinice şi chiar nucleare la adresa Iranului pretextând existenţa unui presupus pericol nuclear.

Din luna martie a acestui an se pare că a venit rândul Libiei.

Sursa informațională: http://www.yogaesoteric.net

 

 

Doctrina Putin

Posted in Adevăr on 13 Martie 2013 by Zob

Surs informațională: romanialiberă.com

Publicaţia Kommersant a obţinut documentul privind noua „concepţie de politică externă a Federaţiei Ruse“, elaborată de Ministerul de Externe la ordinul preşedintelui Vladimir Putin. Prioritatea politicii externe în doctrina Putin este spaţiul postsovietic, înaintea Europei şi a SUA.

Din document rezultă că Rusia se vede ca un pivot de stabilitate într-o lume „turbulentă” sau „imprevizibilă fără încetare” şi sunt citaţi cinci factori de turbulenţă. Criza globală este un catalizator puternic de schimbări profunde în peisajul geopolitic, apoi ingerinţa occidentală în afacerile interne ale statelor, care este responsabilă de numeroase probleme în lume, dând exemplu „primăverile arabe”, unde autorii conceptului văd o „tendinţă de a impune altă scară de valori”. Se subînţelege – impunerea democraţiei.

Nu mai puţin acuzator, al treilea factor priveşte manipularea ONU şi instrumentalizarea Consiliului de Securitate pentru impunerea sancţiunilor sau acţiunilor militare pentru a se răsturna guverne. Aluzie clară la interminabilele dezbateri în jurul sancţiunilor contra Iranului şi a intervenţiei militare în Libia, care a displăcut Moscovei. Conceptul face referire şi la „accentuarea ameninţărilor transnaţionale” – fără îndoială terorismul.

Ultimul factor, tendinţa de „re-ideologizare a relaţiilor internaţionale”, care contrazice radical precedenta concepţie rusă datând din 2008, care releva o „depăşire a consecinţelor Războiului Rece şi sfârşitul confruntării ideologice“.

Trei obiective principale ale politicii externe ruse răspund factorilor de turbulenţă. Este vorba de „salvarea economiei mondiale“ – Rusia prezidează G20 până în decembrie 2013 – prin intermediul unei politici de diversificare a devizelor de rezervă adoptate de băncile centrale. Urmează „lupta contra ingerinţelor externe în afacerile interne“, „respectând drepturile omului” dar şi ţinând cont de culturile şi tradiţiile istorice ale fiecărui stat. Şi în fine, conservarea rolului central al ONU în arhitectura internaţională. „ONU nu trebuie instrumentalizat pentru justificarea intervenţiilor militare“.

„Misiune istorică“

Documentul evidenţiază imposibilitatea creării de oaze de calm şi securitate „în condiţii de turbulenţă şi interdependenţă crescândă a statelor“, dar plasează Rusia deasupra acestor conflicte. „Rusia a dezvoltat de-a lungul secolelor un rol de echilibrare în afacerile internaţionale şi în dezvoltarea civilizaţiei mondiale“. Aşadar, pe baza acestei înalte misiuni îşi va construi Rusia politica sa externă.

Aripa liberală a „intelighenţiei“ ruse are sentimentul că ţara a trecut total de partea revoluţiilor arabe susţinând până la capăt dictatorii contestaţi. Deplângând „revenirea ideologiei“, Moscova este aproape sistematic contra Occidentului în toate dosarele internaţionale „fierbinţi“. Dacă după 2008 Moscova a declarat că îşi baza politica externă în principal pe interesele sale economice, această axă nu mai este menţionată. Nu se observă totuşi ce interese economice caută Moscova să salveze susţinând Siria. Damascul nu mai dispune de mijloace pentru a plăti armele ruseşti şi amploarea distrugerilor provocate de războiul civil nu îi va permite să se ridice multă vreme.

În schimb, scopul principiului „neingerinţei“ devine lizibil. Preşedintele Putin nu încetează să acuze opoziţia şi toate vocile critice din Rusia că sunt „agenţi ai străinătăţii“, trăsătură a puterilor autoritare de a nega sistematic existenţa unei opoziţii şi deci de a califica orice turbulenţe interne ca fiind datorate ingerinţei externe. De unde şi solidaritatea dintre Moscova şi Damasc, în afara intereselor geopolitice ale Rusiei în regiune. Dar dogma „neingerinţei“ are limite şi în cazul Moscovei ea corespunde „zonei sale de influenţă“ prioritară, spaţiul post-sovietic. Se poate spune că Georgia şi Ucraina au aflat câte ceva…

Înapoi, cu mândrie

Potrivit unei analize apărută în Foreign Affaires, o mare parte a politicii externe a Rusiei lui Putin se bazează pe un consens cristalizat în anii 1990 şi care se bazează pe trei imperative strategice – Rusia să rămână o superputere strategică, o mare putere în toată activitatea internaţională şi o putere hegemonică politică, militară şi economică – a regiunii sale. Consensul reprezintă o linie trasată dincolo de care Rusia nu poate da înapoi fără să-şi piardă sentimentul mândriei. Oricum, s-a dovedit a fi extraordinar de rezistent, supravieţuind tulburărilor post-revoluţionare şi schimbării regimului politic a lui Boris Elţin cu cel al lui Vladimir Putin. După alegerea sa ca preşedinte în 2000, Putin a adăugat acestui program un obiectiv prioritar – preluarea activelor economice, politice şi geostrategice pierdute de statul sovietic în 1991. Deşi nu l-a enunţat niciodată formal. Putin a urmărit acest obiectiv cu o astfel de determinare, coerenţă şi consistenţă încât merită să fie numit doctrina Putin.

Bazele naţionalismului

Posted in Adevăr, Bine on 30 Ianuarie 2012 by Zob

Eu personal nu am certitudini privind agenţii antiromâni: nu ştiu precis ce categorii de duşmani au descendenţii dacilor. Aud şi eu că ar fi persoane şi grupuri străine, alogeni dar nu pot să îi identific precis. A-i identifica ar însemna să îi circumscriu în spaţiu şi timp şi în configuraţia lor individuală. Regret că nu deţin aceste informaţii. Afirmaţiile mele privind acţiunile antiromâneşti se bazează pe experienţa directă a vieţii mele în România şi în unele ţări europene.

Atunci când analizez acţiunile am în vedere efectele criminale pe care le percep în viaţa de zi cu zi. Autorii acestor fapte sunt stratificaţi în pături dispuse crescător de la vizibil până la invizibil. În aceste condiţii ceea ce pot să afirm este că pătura duşmanilor de suprafaţă este compusă chiar de români care servesc agenturile străine. Păturile mai profunde îmi sunt inaccesibile şi de aceea am cerut ajutor informaţional oamenilor de aici. Ceea ce este cert este efectul distructiv al unor foţe ce urmează a fi identificate pentru a fi inculpate.

Noţiunea de globalizare este o noţiune capcană a propagandiştilor imperialişti care vor să ascundă tendinţa imperială criminală sub masca binefacerilor globaliste. DAcă era globalizare atunci ea s-ar fi manifestat în beneficiul umanităţii nu a oligarhiei occidentale. Evident că ţinta imperiaaliştilor occidentali nu este România dar România este prinsă în palnul lor criminal alături de alte popoare superflue pentru ei. Conducerea oligarhică americană este în alertă de când s-a terminat al doilea război mondial ca nu cumva cineva să se realizaze independent de ei. Supravegerea politică a poporului român nu este decât un act de rutină al genturilor yankee.

Dincolo de naţionalism în ordinea genezei naturale este glasul natural al rasei. Rasa este otendinţă naturală de afirmare particularizată a speciei. Rasa nu apare ca religia sau cultura în mod aproape arbitrar. Ea descinde dintr- o necesitate de a fi a Fiinţei şi este produsul unei experienţe multimilenare şi nu o construcţie improvizată de ideologii de circumstanţă ai unui grup uman efemer. Din tendinţa apărării neamului apare etnicismul şi din dezvoltarea etnicismului creşte naţionalismul strict baza pe origine naturală. Crima globalismului ca mască a imperialismului este că ucide existenţa naturală a neamurilor care nu sunt creaţii ale scoietăţii ci ale Naturii. Şi când te pui contra Naturii… faci cel mai mare păcat periclitându-te pe tine însuţi. Dincolo de tendinţele imperialiste arbitrare această opresiune şi distrugere s-ar justifica natural numai ca luptă între rase şi nicidecum ca luptă între nişte grupuri gregare de politicieni veroşi. Linia naţionalistă descinde deci din Natură şi ascultă de glasul Naturii glas al Naturii ce poate îmbrăca forma unei doctrine dacă şi numai dacă acea doctrină respectă legile Naturii din care descind legile de existenţă ale neamului. Deci în esenţă şi la origine naţionalismul nu are nimic artificial şi ameliorabil prin vreo ideologie arbitrară. În aceste condiţii este clar că naţionalismul absolut este rasismul natural cu care ne naştem şi de care nu scăpăm decât prin moarte. Cine vrea să distrugă această bază naturală a naţionalismului trebuie să distrugă neamul şi rasa. Aşa se şi explică semnele intoxicării generale a unor populaţii pe faţa Pământulul. Naţionalismul este poate modern dar izvorul său natural care este rasismul este născut odată cu fiinţa vie. Este expresia raţiunii de a fi a oricărei fiinţe vii. Dacă nu se apără pe sine nu apără pe nimeni căci ar însemna să sfideze şi să nege Natura care a făcut-o. Ştiu că aceste idei adevărate sunt neobişnuite şi deranjante dar cine vrea să cunoască adevărul trebuie să sufere.

A nu duce la extreme înseamnă a întârzia mersul natural al lumii, a trage de timp cârpind ciurucuri. Acestă cârpeală socială, istorică este folosită de duşmanii naţiunilor pentru a-şi întări poziţia stăpânitoare şi a nemernici neamurile. Pentru a da un exemplu punem întrebarea: de ce nu lucrează cu jumătăţi de măsură americanii atunci când construiesc nave cosmice? Ar trebui să facă compromisuri şi la construirea navelor spaţiale că doar este bun compromisul lucrului ţigănesc.

Rafinarea luptei naţionale este într-adevăr necesară în conjunctura actuală da aceasta nu înseamnă nicidecum rabat de la asigurarea purităţii existenţei şi dezvoltării naţiunii. Nu înseamnă nicidecum compromisul preluării pseudovalorilor numai de dragul unor trecătoare armonii internaţionale care pot ascunde otrava crimei antinaţionale.

Este adevărat, conştiinţa rasială şi implicit naţională a unei colectivităţi poate fi alterată şi degenerată de conjuncturile patologice dar datoria unei minorităţi superioare este să întreţină starea de normalitate naturală a spiritului poporului prin educare, corectare, bună îndrumare, pedepsire, etc. În nci un caz identitatea naturală a unui popor nu trebuie lăsată la cheremul aventurierilor istorici. Naţionalismul natural nu duce între oameni inteligenţi la distrugere reciprocă între popoare căci în om alături de conştiinţa de neam există conştiinţa umanităţii car eechilbrează şi armonizează popoarele. De aceea există înţelepţii popoarelor. Dar duşmanii popoarelor nu vor înţelepţi în naţiuni şi îi vânează mai abitir ca pe fiarele sălbatice. Poporul are datoria să îşi protejeze înţelepţii şi să-şi pregătască viitorii înţelepţi cu mare grijă să nu fie alteraţi de ideologia imperialistă. Spaţiul unui popor este spaţiul lui vital. Sub pretextul globalizării deranjarea spaţiului vital ar însemna deposedarea poporului de proprietăţile sale fizice bazale şi prin urmare conştiinţa naţională nu permite atingerea prerogativelor teritoriale. Spaţiul vital al poporului nu este o prerogativă arbitrară ci este o condiţie naturală de existenţă a naţiunii.

Ce societate română eterogenă vă trebuie? Aceasta este o idee subversivă vizavi de naţiune. Nici români pe teriotoriile altor ţări, nici străini pe teritoriul român; acestea sunt condiţiile liniştii internaţionale şi armoniei interioare a naţiei. Naţiunea nu are nevoie de reiting, de cote internaţionale pentru că nu serveşte nimănui, îşi serveşte sieşi. Cine nu respectă aceste condiţii se face duşmanul Neamului.

Extinderea atribuţiilor statului dincolo de spaţiul vital al poporului este o capcană întinsă de imperialişti pentru atragerea statului în tâlhăriile capitaliste postbelice.

Agresiuni americane

Posted in Adevăr on 26 Noiembrie 2011 by Zob

 

Lista acestor agresiuni provine din Raportul Departamentului de Stat prezentat unui Comitet senatorial în 1962, pe vremea preşedintelui Kennedy, de Dean Rusk, Secretarul de Stat american de atunci. Acest Raport a fost reluat de diverse publicaţii cu diverse ocazii, în general sub titlul de „Diverse exemple de folosire a forţei armate americane pe plan internaţionl, între 1798 şi 1945”. Se vorbeşte de 103 intervenţii şi invazii militare americane, anterioare intervenţiei în Cuba. Lista fiind deschisă încă, ne-am permis să o îmbogăţim, conform celor petrecute până în zilele noastre. 1846. Mexic. La sfârşitul unui război programat şi provocat cu mult cinism, SUA ocupă junătate din teritoriul mexican. Teritoriile ocupate atunci poartă astăzi numele de California, Nevada, Utah, Arizona, Noul-Mexic şi Colorado (parţial).

 

1852-1853. Argentina. Armata americană debarcă şi se instalează la Buenos-Aires, pentru a „proteja” interesele americane în faţa unei revoluţii a poporului argentinian.

1853. Nicaragua. „Protecţia”

cetăţenilor şi intereselor ame­ricane în timpul unor

tulburări politice.

1853-1854. Japonia. Planul de „Deschidere a Japoniei” şi expediţia Perry, formată din mai multe nave de război, ce forţează Japonia să-şi deschidă porturile, potrivit bunului plac al yankeilor.

1853-1854. Ryukyu şi insulele Bonin. Aşteptând autorizaţia Japoniei de a debarca în aceste teritorii, contra-amiralul Perry face o demonstraţie navală de forţă şi debarcă de două ori fără permisiunea Japoniei. Perry reuşeşte astfel să obţină din partea autorităţilor japoneze din Naha (Okinawa) o concesiune minieră. Agresivul contra­amiral Perry procedează în acelaşi fel pe insulele Bonin, reuşind să obţină anumite facilităţi comerciale.

Nicaragua. Americanii distrug oraşul Greytown, pentru a răzbuna o aşa zisă ofensă adusă ministrului-rezident american din această ţară.

Uruguay. Armate americane şi europene debarcă pentru protejarea intereselor lor imperialiste, în cursul unei revoluţii la Montevideo.

China. Intervenţie militară pentru protejarea intereselor americane din Sanghay.

Angola. Intervenţie în Africa Occidentală Portugheză pentru protejarea interselor şi bunurilor americane pe timpul revoltei negrilor din Kissembo.

Hawaii. Sub pretextul protecţiei vieţii şi bunurilor americane, această intervenţie se termină prin instalarea unui guvern marionetă condus de Sanford D. Dole.

Nicaragua. Intervenţie pentru protejarea intereselor americane din Bluefieldsm în urma unei revoluţii.

1898. Cuba. Sub pretextul eliberării insulei de sub tutela spaniolă, SUA se instalează durabil şi construiesc o bază militară, acaparând întreaga economie şi impunând recunoaşterea unui drept de intervenţie în afacerile interne ale insulei.

1898. Filipine. Spania vinde SUA întregul arhipelag în luna decembrie 1898. Filipinezii se răscoală însă contra americanilor (februarie 1899). SUA trimit o armată de 70 000 de soldaţi care vor lupta vreme de trei ani contra patrioţilor filipinezi. După lupte grele şi mii de soldaţi morţi sau dispăruţi, americanii reuşesc să se impună.

1903. Columbia. SUA provoacă o „revoluţie”, la sfârşitul căreia scot din pălărie Republica Panama, asigurându-şi astfel controlul celebrului canal şi beneficiile enorme legate de acesta.

Haiti. Intervenţie şi ocupaţie americană ce va dura 19 ani.

Republica Dominicană. O a patra intervenţie americană ce se soldează cu ocuparea insulei pentru o perioadă de 8 ani.

1926. Nicaragua. O nouă intervenţie a unui corp expediţionar de 5000 de soldaţi pentru a înfrânge o revoluţie populară.

1945-46. China. SUA bombardează China din aer şi de pe mare.

1946,    Filipine. Colonie americană până la sfârşitul ocupaţiei japoneze, Filipinele îşi

câştigă independenţa, în 1946, dar sunt obligate să acorde americanilor un drept

nelimitat de exploatare a resurselor naturale ale ţării, ca despăgubire de război. Până în

1992 SUA vor conserva 23 de baze militare şi vor participa la represiunea opozanţilor

comunişti sau musulmani.

1947.    Grecia. Americanii ajută dictatura de dreapta instalată de englezi şi ameninţată

de guerila de stânga. SUA livrează guvernului pro-occidental 74 000 de tone de material

militar şi armament, trimiţând oficial 250 de „consilieri” militari pe teren. Graţie acestui

ajutor, regimul de dreapta reuşeşte să învingă insurecţia de stânga.

1950. Porto Rico. Trupele americane, ce staţionează permanent la Porto Rico zdrobesc o mişcare populară de independenţă. Doi ani mai târziu, Porto Rico se vede recunoscut drept „Stat liber” asociat de bună voie şi nesilit de nimeni cu SUA.

1950-1953. China. Statele Unite bombardează fără încetare China.

Iran. Lovitură de stat orchestrată de CIA, în sprijinul marilor proprietari de terenuri petrolifere şi după boicotul organizat de englezi contra companiilor de petrol iraniene, naţionalizate in 1951. Statele Unite vor susţine vreme de 25 de ani Şahinşahul Iranului. Acesta va fi nevoit să fugă în 1978, ca urmare a Revoluţiei islamice a lui Khomeiny. Războiul irakiano-iranian va fi o mană cerească pentru industria americană de armament.

Guatemala. Mercenari antrenaţi de CIA în Honduras şi Nicaragua răstoarnă, cu sprijinul aviaţiei americane, guvernul cel mai democrat pe care l-a cunoscut vreodată această ţară.

1958. Liban. Mii de soldaţi americani şi nenumărate nave de război şi avioane protejază guvernul pro-american şi interesele Americii în această regiune strategică atât pentru petrolul din jur cât şi pentru Israel.

1958. Indonezia. SUA bombardează Indonezia.

Guatemala. SUA bombardează Guatemala.

Cuba. Înarmaţi şi antrenaţi de CIA, peste 1000 de exilaţi cubanezi debarcă pe liziera porcilor, cu speranţa de a provoca o rebeliune contra guvernului castrist, foarte popular la acea dată. Rebeliunea aşteptată nu s-a produs însă, iar mercenarii CIA sunt obligaţi să plece de unde au venit. SUA decretează contra Cubei un embargo total, menţinut şi azi.

1961-1972. Vietnam. Vreme de 11 ani SUA luptă contra poporului vietnamez, utilizând întregul lor arsenal militar, inclusiv arme chimice. Este războiul cel mai lung din întreaga istorie a Americii, care a provocat milioane de morţi, majoritatea vietnamezi. Prestigiul american a ieşit foarte şifonat din acest război pe care SUA nu l-au putut câştiga.

1961-1972. Laos, Cambodgia. Deşi oficial nu sunt în război cu aceste ţări, SUA efectuează numeroase atacuri aeriene şi organizează numeroase masacre printre laoţieni şi cambodgieni.

1964. Panama. Armata americană ce protejează interesele yankeilor în zona Panama zdrobesc o revoluţie ce urma să naţionalizeze Canalul. După ce s-au folosit de dictatorul panamez Noriega vreme de 25 de ani, în special contra regimului andinist din Nicaragua, SUA invadează Panama cu peste 26 000 de infanterişti marini, sub pretextul arestării lui Noriega. Sute, poate chiar mai multe mii de civili sunt morţi cu această ocazie.

1964,    Congo. Pentru a nu îşi pierde mâna, SUA bombardează Congo.

1965.    Indonezia. Sub pretextul unei tentative de lovitură de stat a comuniştilor, aliaţi ai

preşedintelui Sukarno, CIA declanşează o sângeroasă represiune anti-populară, ce se

soldează cu moartea a sute de mii de indonezieni şi cu instalarea la putere a marionetei

americane Suharto.

1965. Republica Dominicană. Sub drapelul organizaţiei Statelor Americane, armata SUA intervine pentru a împiedica o pretinsă ameninţare comunistă. Bătălia de Saint-Domingue face peste zece mii de victime.

1965. Peru. SUA bombardează Peru.

1967-1969. Guatemala. SUA bombardează Guatemala.

1967-1970. Orientul Apropiat. Implicare militară din ce în ce mai vizibilă de partea Israelului, în cadrul diverselor războaie arabo-israeliene din regiune.

1970. Oman. împănate de consilieri israelo-americani, trupele iraniene încearcă să pună stăpânire pe sultanatul Oman.

1973. Chile. Ca urmare a reformei agrare şi a naţionalizărilor lui Salvador Allende, CIA organizează o lovitură de stat soldată cu moartea lui Allende şi răsturnarea regimului condus de acesta. SUA instalează la putere regimul generalului Pinochet.

1975-1999. Timorul Oriental. Statele Unite susţin pe plan diplomatic şi militar invazia şi anexiunea indoneziană a regimului marionetă Suharto. Un sfert din populaţia Timorului va fi exterminată în sfertul de veac ce a urmat invaziei indonezo-americane. In 1999, cu ocazia unui referendum, 80% dintre timorieni se pronunţă în favoarea independenţei ţării. Sub presiune internaţională, SUA sunt obligate să accepte o forţă ONU de menţinere a păcii.

1980-1990. Salvador. SUA se angajează pe plan militar de partea forţelor guvernamentale şi ale escadroanelor morţii, contra partizanilor de stânga. Foarte popularul arhiepiscop Romero este asasinat de CIA în 1980. In zece ani, războiul civil încurajat de SUA a făcut peste 100 000 de victime.

1981-1988. Nicaragua. SUA nu acceptă reformele sandiniştilor instalaţi la putere în 1979, sprijinind pe adversarii acestora, care operează din Honduras. In 1986, scandalul francez „Irangate” arată că banii câştigaţi de americani din armele vândute irano-irakienilor în războiul civil musulman au servit la finanţarea grupurilor de „contras”, din Honduras şi Nicaragua.

1982-1984. Liban. Trupele falango-creştine din Liban, susţinute de americano-israelieni, expulzează şi ucid palestinieni.

1983. Grenada. Încurcaţi în Liban, americanii fac o demonstraţie de forţă în minuscula insulă Grenada, sub pretextul asigurării securităţii câtorva cetăţeni americani. Ulterior, Wall Street Journal  va califica demonstraţia americană de forţă în Grenada drept o „invazie a băncilor”, insula Grenada devenind între timp un paradis fiscal pentru spălatul banilor murdari.

1986. Libia. Aviaţia americană bombardează mai multe oraşe libiene. Sunt ucişi câteva sute de libieni, inclusiv rude ale preşedintelui Ghadafi.

1986. SUA sunt condamnate de Curtea internaţională de la La Haye, pentru „folosirea ilegală a forţei în Nicaragua”.

1989. Filipine. Aviaţia americană se pune în slujba forţelor guvernamentale pentru a contracara una din numeroasele lovituri de stat contra preşedintei Corazon Aquino, ce se opune musulmanilor şi comuniştilor, doritorii unei independenţe reale.

1989. Panama. SUA bombardează Panama.

1991. Irak. Aliat preţios al SUA vreme de mulţi ani, Saddam Hussein invadează Kuweitul fără să ceară voie Americii. SUA nu acceptă să piardă controlul unei bune părţi din petrolul Golfului Persic. Războiul din ianuarie 1991, în fruntea unei coaliţii militare internaţionale şi cu sprijinul ONU, se soldează cu reînfeudarea Kuweitului la remorca Ocidentului şi cu punerea sub embargo a Irakului.

1994. Haiti. După ce au ocupat insula între 1915 şi 1934, după ce au sprijinit dictaturile sângeroase ale lui Francois şi Jean-Claude Duvalier din 1957 până în 1966, SUA favorizează răsturnarea prin lovitură de stat, în 1991, a primului preşedinte ales, preotul Aristide. Printre militarii implicaţi în lovitura de stat se găseşte şi colonelul Francois, format la şcoala americană CIA, ca şi dictatorii Noriega sau d’Aubuisson. Trei ani mai târziu, SUA se răzgândesc şi reinstalează la putere pe preotul Aristide.

1998. Irak. SUA şi Anglia reîncep bombardamentele lor teroriste contra Irakului, fixându-şi drept obiectiv „politic” eliminarea fizică a lui Saddam Hussein şi instalarea la Bagdad a unui guvern marionetă pro-american şi pro-israelian.

Sudan. Armata americană distruge prin bombardament de rachete uzinele farmaceutice sudaneze, sub pretextul că acestea ar fabrica armament chimic în scopuri teroriste.

Iugoslavia. Sub presiunea SUA, Pactul NATO bombardează provincia Kosowo a Serbiei, în luna martie. Serbia se opune armatei rebele albaneze care, din 1998, face jocul Occidentului ce doreşte cu orice preţ dezmembrarea Iugoslaviei şi apoi a Serbiei înseşi. Mai multe mii, poate chiar zeci de mii de bombe cu uraniu sunt lansate contra sârbilor.

Afganistan. După atentatele pe care şi le-au comis ei înşişi, în septembrie 2001, SUA se folosesc de acest pretext pentru a invada Afganistanul. CIA lansează întreaga poveste fantastică în jurul lui Oussama Ben Laden, vreme de mulţi ani agent american folosit în Afganistan contra Uniunii Sovietice, proprietar al unor importante intreprinderi petroliere, inclusiv pe teritoriu american. SUA reuşesc să formeze o ruşinoasă coaliţie internaţională, îndreptată contra unui viteaz popor ce nu şi-a invadat niciodată vecinii. Operând în principal din bazele lor din Pakistan, SUA procedează ca întotdeauna: mai întâi prin bombardamente teroriste. Apoi invadează capitala Kabul, reuşind să răstoarne guvernul taliban, ce se retrage în munţi, de unde continuă şi astăzi lupta contra agresorului imperialist. SUA nu au reuşit să impună protejatul lor, fostul rege afgan, fiind nevoite să recurgă la soluţia unui guvern marionetă de tranziţie, care se va prăbuşi probabil de îndată ce armata americană va fi nevoită să plece cu coada între picioare, precum ruşii sau englezii la vremea lor. Drepturile prizonierilor de război afgani nu sunt recunoscute de trufaşa Americă, despre care se poate spune pe bună dreptate că duce un război terorist. Mulţi prizonieri au fost deportaţi abuziv la baza de la Guantanamo (Cuba), lucru pentru care americanii vor trebui să răspundă într-o zi în faţa justiţiei popoarelor. Fără să fi reuşit un veritabil succes militar, America şi-a consolidat aliatul din Pakistan şi controlează în bună măsură comerţul cu diversele resurse ale regiunii. Talibanii însă pot reveni oricând la putere, probabil după 2010, când efectul Obama va fi copt condiţiile în vederea unei demascări internaţionale a terorismului de stat american.

Coreea de Nord. SUA înscriu această ţară pe lista „Axei Răului”, pivot central al noii doctrine militare mistico-ideologice, cu care speră să ducă în lungul şi latul planetei mai multe războaie preventive, contra tuturor celor ce refuză supuşenia în faţa Americii.

Irak. SUA fac presiuni asupra mai multor ţări occidentale pentru a lansa un corp expediţionar în Irak, pentru răsturnarea lui Saddam Hussein şi instalarea la Bagdad a unui guvern marionetă pro-american şi pro-sionist. La sfârşitul anului 2002, SUA şi aliatul lor Anglia au masat zeci de mii de soldaţi în regiunea Golfului Persic.

Irak. Încălcând legile internaţionale şi deciziile ONU, cele două state teroriste, SUA şi Anglia invadează Irakul în noaptea de 19 spre 20 martie. Un potop de foc, de fosfor, uraniu şi napalm se abate asupra unei ţări de veche cultură, care deja pierduse peste 500 000 de oameni ca urmare a primului război terorist condus de trufaşa şi iresponsabila Americă, ca urmare, de asemenea, a peste zece ani de blocadă occidentalo-americană. Sute de mii de bombe de uraniu şi de fragmentare mini-nucleară sunt aruncate asupra civililor, femeilor şi copiilor irakieni, teroriştii americano-englezi făcând astfel jocul criminal al sioniştilor, ce doresc stârpirea până la ultimul a tuturor arabilor din regiune. Incet-încet se pune pe picioare o mişcare internaţională de opoziţie la războiul terorist şi nedrept dus de coaliţia anglo-americano-israeliană. Majoritatea ţărilor lumii condamnă această agresiune contra unui popor şi a unui stat suveran. Prin actul lor nesăbuit şi imperialist, SUA au deschis calea periculoasă şi criminală a doctrinei războiului preventiv, ce incită la atacul terorist contra oricărui stat ce nu se pliază în faţa imperialismului anglo-americano-sionist, sprijinit adesea de alte ţări, precum Franţa, Italia, Spania, Germania, Turcia şi chiar Polonia, Cehia, Ungaria sau România. Pentru prima oară în istoria ei, România se vede angajată contra unor popoare eroice, care nu ne-au provocat prin nimic. Punându-se în slujba agresorilor terorişti conduşi de SUA, armata română a devenit o bandă de mercenari şi de asasini, o ruşine pentru poporul român.

După 2005. Iran. SUA încearcă pe toate căile să destabilizeze şi această ţară, sub acelaşi pretext folosit şi contra Irakului: Iranul ar fi angajat şi el în edificarea unei industrii atomo-nucleare, cu posibile implicaţii militare. Chiar de ar fi aşa, cu ce drept ţările aparţinătoare Clubului nuclearo-atomic actual vor să interzică altor ţări să facă ceea ce ele însele au făcut în urmă cu câteva zeci de ani. Interesul omenirii cere ca Iranul mai ales, dar şi alte ţări în perspectivă, să posede cât mai multe arme nucleare. Agresorii americani şi sionişti, ca şi cei englezi, nu ştiu decât de frică. Echilibrul mondial prin frică a funcţionat în întreaga epocă postbelică. De ce nu ar funcţiona şi în continuare ?

 

Doctor S. A. Gabian

 

Familie

Posted in Adevăr on 9 Februarie 2011 by Zob

Familia este comunitate umană primară constituită dintr-un grup de oameni relaţionaţi natural, biologic prin înrudire.Forma elementară şi generală a familiei este familia nucleară. Familia nucleară cuprinde părinţii şi copii lor necăsătoriţi.

Funcţiile familiei

 

            Funcţiile familie sunt necesare atât membrilor cât şi societăţii în carefamilia trăieşte.

Funcţia biologică a familiei constă în a procrea, a hrăni, a proteja şi creşte copiii.

Funcţia economică a familiei constă în asigurarea condiţiilor materiale de existenţă a membrilor familiei

Funcţia de educare se realizează prin dezvoltarea biologică, psihologică şi spirituală a membrilor familiei începând cu copii.

Funcţia de socializare se satisface prin integrarea treptată a  membrilori în colectivitatea umană în cadrul căreia trăieşte familia. Se realizează prin contactarea, relaţionarea şi interacţionarea  fiecărei familii cu alte familii şi prin obişnuirea fiecărui membru al familiei cu viaţa colectivităţii locale în care trăieşte.

Funcţiile familiei sunt raţiunea de a fi a familiei şi au un caracter dinamic şi istoric realizându-se în mod diferit în diferite etape de evoluţie a umanităţii.

Tipuri istorice de familie

 

            Iniţial în turmele de hominizi legăturile biologice reproductive erau aproape animalice. Se practica incestul şi endogamia fără discernământ.

            Familia a apărut în comuna primitivă. În decursul timpului s-au format grupe matrimoniale, mam find persoana de reper pentru delimitarea sistemelor de rudenie. Treptat în urma experienţelor negative de viaţă , constatându-se degenerarea rasei prin reproducere între rude grupele matrimoniale au fost reglementate prin norme morale şi apoi prin norme garantate prin forţă coercitivă. Astfel a fost diminuat incestul şi endogamia prin interzicerea lor şi prin obligarea la exogamie. Prin aceste reglementări familia s-a transformat dintr-un grup natural într-o instituţie.

            Dimensiunile familiei au fost determinate în primul rând de realizarea funcţiei reproductive şi de modul de realizare a funcţiei economice.

Familia mare cuprindea grupe de perechi căsătorite care lucrau în aceeaşi gospodărie. În acest fel erau familiile zadrugale ale slavilor de sud.

Familia lărgită era formată dinr-o pereche bărbat-femeie cu rudele lor imediate din  una sau două generaţii ascendente sau descendente.

Familia conjugală este specifică societăţii moderne în speţă capitaliste. Cauza economică a apariţiei acestui tip de familie este socializarea puternică a activităţii de producere a bunurilor materiale socializare ce obligă la prestarea muncii şi acumularea de venituri din activităţi extrafamiliale. Soţul şi soţia sunt nevoiţi să activeze în domenii diferite. Sistemul capitalist structurează familia pe princpiiile lui de funcţionare; inoculează raporturi nenaturale între bărbat şi femeie familia reflectând în interiorul său diferenţele, opoziţiile şi conflictele specifice capitalismului, trcând de la sărăcie, la risipă şi abuzuri şi pervertiri sufleteşti degradând naturaleţea şi intimitatea familiei.

Globalizare-Imperializare-Fascizare

Posted in Adevăr with tags , , on 16 Iulie 2010 by Zob

Există o tendinţă obiectivă de globalizare naturală, socială şi spirituală a Umanităţii. Există o tendinţă mai mult sau mai puţin obiectivă a Americii de a prelua procesul globalizării şi a-l modela în conformitate cu motivaţia proprie transformându-l în imperializare americană. Ambele procese confirmă teza lui Vladimir Ilici Ulianov despre terminarea împărţirii Pământului între marile puteri capitaliste şi lupta pentru reîmpărţirea lumii printr-un al treilea război mondial.

Cine gândeşte serios acest proces nu face măscări politice ci creează soluţii alternative. Obiectivă este lupta,  subiectivă este motivarea. Gândiţi-vă că la baza acestui proces de mondializare stau factori biologici ai speciei umane şi nicidecum motive scornite de oamenii de cultură.

În conjunctura luptei biologice intraspecie oamenii pot doar să găsească modalităţi de ajustare a acestei lupte şi nicidecum de eliminare a ei. În mod natural rasa europeană trebuie să se regrupeze în faţa înmulţirii şi expansiunii celorlalte rase. Conjunctura acestei lupte pentru resurse materiale obligă la unire , unificare, coordonare, centralizare ceea ce determină apariţia sistemelor sociale umane de tipul uniunilor.

Americanii au sesizat această tendinţă naturală şi au preluat-o acţionând în consens cu ea dar în favoarea unor grupuri anume. Creatorul suprem ne pune să ne selectăm între noi fără nici o morală. Hitleriştii au fost conştienţi de acest proces natural şi au acţionat în consecinţă. Americanii şi ruşii au fugit de el dar acestă luptă le-a ieşit în faţă cu fatalitate. În concluzie i-au omorât degeba pe rasişti căci acum trebuie să facă ei ceea ce trebuiau să facă naziştii.

Viziunea etnicistă este o viziune ingustă în raport cu procesul obiectiv al globalizării dar ea îşi dobândeşte valoarea organică, naturală şi logică imediat ce se integrează în viziunea poporului şi apoi a rasei.

Dificultatea prezentă este că americanii vor să rezolve această posibilă luptă prin alegerea celor mai buni din fiecare popor alcătuind fascia fiecărei naţiuni adică aşa cum  s-a spus acei 10 milioane ai fiecărui popor. Pe această cale americanii împacă şi tendinţele populare şi pretenţiile elitelor creând o lume mai selectă.  În această abordare ei desconsideră rasa naturală mizând doar pe ,,oamenii în acţiune,,. Problema care le apare în faţă este aceea că se rupe legătura cu naturalul pentru că nimic nu garantează că formula după care îi aleg pe cei mai ,,buni,, este şi conformă legilor Naturii. Cam la acest punct s-a oprit demersul lor nemaiputându-l depăşi.

Coborând în particular Problema Uniunii Europene  şi a oricărei uniuni se pune raţional în aceşti termeni.

Pericolul autenticităţii

Posted in General on 26 Mai 2010 by Zob

Problema realizării de sine a omului este tot atât de actuală ca şi acum multe mii de ani.

Oamenii între care trăim sunt prinşi spiritual în plasa prezentului şi nu pot cunoaşte, acţiona sau contempla în absolut.

Trezirea oamenilor pentru înţelegerea sensului autentic al existenţei umane de nu se va face, oamenii vor plăti cu vieţile lor.

Ideologii ordinii sociale actuale, capitaliştii imperialişti acum caută să coboare omul la rang de animal, autodisculpându-se de crima pe care o săvârşesc împotriva unor presupuse fiinţe inferioare.

Comuniştii autentici au vrut să ofere omului şansa de a fi ce poate fi: personalitate. Oamenii însă nu vor pentru că este mai uşor şi mai plăcut să fii individ: apa, caca, mama, papa.

Femeile au avut o mare contribuţie la ţinerea omului în animalitate. De aceea cei vechi au supus femeia şi i-au dat numai atâtea drepturi câte poate duce.

Stadiul de persoană nu a fost depăşit în socialism pentru că nu au vrut oamenii să fie personalităţi.

În capitalism ideologii crimei organizate  substituie personalitatea ca ipostază supremă a realizării de sine a omului cu personalitatea psihologică adică un sistem de componente psihice regăsibile la orice animal. În virtutea acestei ,logici orice animal are personalitate. În fapt escrocul capitalist substituie individualitatea cu personalitatea. Prin urmare conform logicii ideologului capitalist toţi oamenii sunt realizaţi ca personalităţi în cadrul celei mai evoluate forme de organizare  a Umnaităţii care după ei este capitalismul. În virtutea acestei escrocherii cognitive şi un debil mintal şi un boschetar şi o prostituată şi un homălău şi un ucigaş şi un tâlhar are personalitate. Deci nu mai este nevoie de nici o evoluţie socială şi umană pentru că prin capitalism Umanitatea a atins apoogeul. Dacă mai sunt nişte neisprăviţi aceasta -zice capitalistul- nu se datorează decât naturii şi liberei alegeri individuale.

Nici capitalistul nu prea are nevoie de zeu pentru că el nu serveşte decât poate la înşelarea oamenilor.

Aşa cum am propovăduit de la bun început calea către autenticitate a omului este intersecţia cunoaşterii adevărului ( în sens absolut) cu făptuirea binelui şi cu armonizarea cu întregul.

Din experienţă şi din alte surse vă spun clar că nici un om nu vrea să meargă consecvent pe calea arătată de mine pentru că aceasta ar însemna negarea de sine depăşirea şi revoluţia. Ori ce este mai înspăimântător decât să te pierzi pe tine hoitule chiar dacă te vei regăsi într.unul superior? Nimic nu este mai înspăimântător decât acest angajament al devenirii…